PIERDEREA

„Nimic nu este veșnic”

            Toate lucrurile, fie bune, fie rele, își găsesc sfârșitul mai devreme sau mai târziu.

            Nu credeam că voi publica această memorie, cel puțin nu acum, dar Dumnezeu mi-a dat forță de a trece peste, m-a înarmat cu oameni cu aura imaculată, oameni pozitivi, care involuntar ori ba m-au ajutat să scutur aripile de intensitatea durerii.

          Pierderea este cu atât mai expresivă cu cât este mai iubită, apreciată și unică. Unicitatea pierderii mele este cu atât mai gravă cu cât înțeleg că ce am pierdut nu se mai întoarce, este irepetabil și nimic nu-i poate ține locul.

          Adesea apreciem doar după ce pierdem, iubim cu ardoare doar după ce suntem părăsiți, ne facem curaj să spunem ce simțim dar doar când nu mai avem cum sau cui… Viața este o rețea de drumuri întortocheate, lungi sau scurte, late sau înguste ca potecile de pădure, fixe sau suspendate, cu sens unic sau dublu, cu autostrăzi unde se circulă cu viteză amețitoare sau cu drumuri de țară potrivite căruțelor. Cel mai important este să nu ne rătăcim și să rămânem noi în volburosul curs al vieții, să iubim cu desăvârșire, să ne verbalizăm simțurile profunde, să apreciem, să facem cât mai lucid diferența dintre bine și rău, să ne încredem în forța binelui și frumosului, să ne cerem iertare și să mulțumim, iar toate acestea trebuie exteriorizate imediat ce  le simțim fără a aștepta ulterior un moment oportun deoarece adesea o a doua șansă nu există iar MULȚUMESC, IARTĂ-MĂ, TE IUBESC rămân nespuse și care între timp se transformă într-un OF care îți sfâșie inima în bucăți, ți-o poate congela așa încât nici un vulcan n-o poate topi, îți creiază un blocaj pe care apa nici unui râu nu-l poate depăși, iar Amazonul din ochi e plin de pietre ce își au pornirea din inimă și care îți poate fisura relieful feței.

        Da, îl iubesc, îmi cer iertare lui, mă plec în fața sa și-i mulțumesc pentru că mi-a fost alături necondiționat, pentru învățături, pentru răbdarea care a avut-o cu mine (recunosc că nu a fost deloc puțină), pentru micile bucurii care în timp s-au transformat într-o comoară inegalabilă (adevărata bucurie vine din lucruri mărunte), pentru că m-a învățat să apreciez adevărata splendoare a lucrurilor și să fiu eu fără a mă ascunde după false sau mincinoase măști, pentru că mereu m-a ajutat să șin fruntea sus, să văd dincolo de stele dar și partea plină a paharului, să tind spre lună și mereu spre lucruri mărețe, pentru că m-a sprijinit în momente de restriște dar și pentru a lua decizii în momente confuze mie, și pentru că mereu mă ajuta să scutur aripile lăsate la pământ de necazuri, să le scutur așa încât să pot să ating Everestul. Însă cel mai mult îi mulțumesc pentru dojene și lecțiunile de viață.

        Îmi pare rău că nu i-am spus „TE IUBESC” de fiecare dată când simțeam nevoia s-o spun, că nu am fost acolo să-i alin durerea cu o îmbrățișare așa cum făcea el cu mine asigurându-mă că totul va fi bine, că după furtună mereu se arată soarele, că după noapte urmează o noua zi, că după cum după iarna geroasă mereu urmează renașterea naturii odată cu venirea primăverii, așa și greutatea și durerea mea va trece fulgerător iar bucuria  va ciopli în sufletul meu împlinire, iar pe fața mea va încrusta zâmbet.

         Mă rog pentru el ca acolo unde este să fie fericit, să se simtă împlinit și realizat, iar bucuria divină să prevaleze peste toate.

        Voi face tot ce-mi stă în puteri și chiar mai mult, voi rupe bariere de nepătruns și limite pentru al face mândru. Chiar dacă nu mai e alături prezența lui e încă aici, o simt la fiecare ticși tac. Prezența nu este decât o stare fizică, tactilă,o iluzie chiar, una care păcălește nu doar ochiul ci și inima uneori, fapt pentru care pot afirma cu certitudine că absența are puterea de a umbri prezența. Absența m-a făcut să simt la o intensitate maximă sentimente ce se ascundeau după eronata iluzie optică a omenirii, și anume iluzia stării de a fi.

      Acolo, la noua lui casă, sper și mă rog lui Dumnezeu să se simtă bine și fericit. Nici o fericire omenească, pământească, nu se egalează celei divine.

       Doamne, te rog să-i asiguri radierea și lumina. Odihnește-l în pace!!!

Pentru tăticul meu – Teșcureanu Petru...

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s